inconfundabil, duminică

Când ajungi la al treilea vis fără ca vreun deşteptător să te smulgă spre realitate. Îţi simţi fruntea atât de apăsată de parcă ai fi dormit într-o menghină. Când te înspăimânţi de faţa ta, în oglindă, încât îţi spui că doar încă un somn ar putea-o repara. Când cafeaua din prima ceaşcă nu are gust, în a doua e prea rece iar la a treia te întrebi cine ţi le-a golit pe celelalte două. Singurele gânduri care îţi tulbură dormitarea urzesc un plan măreţ de a lenevi ziua întreagă în casă. Melodia nimerită întâmplător de winamp e pusă pe repeat: Siiiileeeent niiiight...

Când îţi păstrezi vocea de „abia trezit din somn” ore în şir şi rabzi de foame şi de frig doar ca să te simţi cumva viu. Când bagi maşină de spălat în priză şi te întrebi de ce nu porneşte prăjitorul de pâine. Pregăteşti un mic mic-dejun care să-ţi umple stomacul până la ora prânzului pe care nu are cine să-l gătească. Te uiţi rătăcit în calendar, cu capul aplecat uşor dreapta, fără să dai de capăt şirului de cifre. Mâine e deja iulie şi iulie doare şi dai pagina direct la august. Mai torni o ceaşcă de cafea, închizi calculatorul, scoţi o pilotă moale şi hotărăşti să citeşti până când se va sfârşi bătălia între somn şi aievea. 

Reciclare cu happy-end

Mi-a fost de ajuns să citesc o singură dată despre cât de toxic este uleiul alimentar uzat. Şi mi s-a părut aproape floarea soarelui la ureche să desemnez drept colector de ulei un bidon de plastic din cămară. Am adunat picătură cu picătură uleiul ars din tigaie până când recipientul s-a umplut. Apoi a venit întrebarea: ce fac cu el?

Am căutat pe google şi, desigur, existau firme specializate care se ocupă de colectarea uleiului alimentar uzat. Doar că nu prea erau din Galaţi. Iar singurul site de profil - care, teoretic, ar colecta din toată ţara - nu a binevoit să răspundă la vreunul dintre repetatele mele e-mailuri şi telefoane.

Căutările s-au intensificat atunci când deja ajunsesem la jumătatea celui de-al doilea recipient. Şi când mama a aruncat la gunoi cinci litri de ulei ars, pentru că soluţia problemei întârzia să apară. M-am întrebat apoi Ecosal-ul, pe facebook, şi am primit imediat un răspuns. Mi se recomanda să îi contactez telefonic pentru a le da adresa la care să trimită o maşină să ridice uleiul. Când am sunat la ei m-au tot plasat de la un departament la altul până când vocea de dincolo mi-a răspuns categoric că nu se ocupă cu aşa ceva.

Continuând săpăturile am sunat la Mediu. Persoana din telefon s-a conversat preţ de câteva momente cu altele două din birou, contrariate toate de cererea mea bizară, după care mi-a înşirat nume de firme. Două în Galaţi, una la Vânători şi una la Tecuci. Din întâmplare obţinusem deja numărul de telefon pe care ei nu îl aveau şi care, în cele din urmă, a adus şi răspunsul la întrebare.  

Soluţia uleiului alimentar uzat se găseşte aici iar acum am toate motivele să vă rog să introduceţi colectarea lui în rutina voastră. Ştiu, durează până să strângi o cantitate pentru care să merite efortuldeplasării şi preluării. Şi mie mi-a luat mai bine de un an şi jumătate ca să adun cinci litri. Dar eu una chiar cred că e un lucru care contează, care necesită un efort minim şi care aduce un beneficiu naturii.

Împotriva fericirii - elogiul melancoliei

La ultimul Schimb de cărţi mi-a picat în mâini o frumoasă cu copertă neagră. Titlul asortat cu starea mea de spirit. Dragoste la prima vedere. Un must read. Redau câteva pasaje care - culmea - mi-au adus zâmbete şi o stare de bine. Elogiind melancolia, oferind exemple şi modele, dezvelind gânduri aşa-zis negre. 

„Am ajuns dependenţi de fericire şi obsedaţi de beneficiile «gândirii pozitive». Când nu ne îndopăm cu pastile, citim studii care caută neobosit fericirea sau cărţi de self-help scrise de te-miri-cine despre cum poţi ajunge la o viaţă «lipsită de griji». Dar cine spune că trebuie să fim fericiţi?”

 „Noi, sufletele melancolice, simţim, fără îndoială, acut pierderea vechilor şi măreţelor peisaje urbane, a pădurilor şi a lacurilor. Iubim ruinele frumoase ale clădirilor îmbătrânite. Iubim designul arhitectural complicat, sculpturile şi mozaicurile şi pietrele dure. Iubim tavanele înalte şi stucaturile. Iubim pardoseala de lemn veche. Iubim mirosul de radiatore ruginite. Iubim ferestrele vechi care scârţâie în vânt. De asemenea, adorăm şi câmpiile împădurite, străvechi şi frumoase, unde ne plimbăm singuri şi putem auzi gâştele sălbatice care gâgâie la orizont. Nu ne putem sătura de copaci, iarna, de pinii subţiri şi maronii care răsar printe stejarii care nu se clintesc. Suntem înnebuniţi după pământul reavăn acoperit de funze moarte. Inhalăm aerul nostalgic şi ne simţim vii.

Simţul nostru melancolic al morţii iminente, al ruinelor şi buturugilor vechi ne oferă capacitatea de a a aprecia într-un mod special fiinţa unică a fiecărui lucru. Ne gândim: aici, chiar aici, acest lucru există în modul său propriu şi va muri curând de propria moarte. Suntem trişti din cauza plecării, dar încântaţi de erupţia bruscă de fumuseţe care răsare din decreptitudine.

(...)

Noi vrem cu adevărat pacea care este adâncă, liniştea profundă. Nu vrem pacea care vine odată su acceptarea pasivă a statu-quo-ului. Nu dorim liniştea odihnei confortabile de o parte sau de alta a lumii. Nu. Noi vrem un repaus amplu şi complex. Sperăm să înţelegem adânc în fiinţa noastră că antinomiile cosmosului există printr-un acord dinamic, în care o parte se găseşte în mod continuu într-un conflict complice cu cealaltă parte. (...) În acelaşi fel, melancolia durabilă dezvăluie bucuria ascunsă în timp ce din extaz se arată esenţa tristeţii. Înţelegând această interdependeţă, ne simţim pregătiţi să ne mutăm într-o parte sau în alta, netulburaţi de dorinţa de a curpinde partea aceea sau aceasta. Ne putem juca la mijloc.

(...)

Aceasta este munca fără de sfârşit a unei vieţi melancolice. Tocmai când ne gândeam că ne putem odihni într-o perspectivă sau alta asupra lumii, brusc simţim un fior în stomac sau o străfulgerare în creier.
(...)

Cred că, indiferent cât de fericiţi pretindem că suntem, toţi am trecut prin aceată luptă, această tensiune dintre propriile senzaţii întunecate şi chemarea aspră a lumii strălucitoare, luminoase, fericite. Ne oboseşte vina pe care o simţim pentru sufletele noastre melancolice. Dorim să fim lăsaţi în pace astfel încât să putem rumina cât timp dorim. Simţim că suntem împreună cu lumea, cu interacţiunea sa rapidă dintre oribil şi sfânt” 

 Împotriva fericirii - Elogiul melancoliei (Eric G. Wilson)