Anul Întâi

miercuri, 28 noiembrie 2012
Plăcintă cu spanac, paste cu varză, ardei umpluţi cu brânză, fish fingers, mâncare de linte cu orez, cartofi umpluţi la cuptor, seminţe de in şi susan, migdale, salată de sfeclă, orez integral cu broccoli, conopidă pane, murături, zacuscă... şi-ar mai fi.
De când nu mai am în frigider vreun salam cu care să-mi încropesc rapid un sandwich, foamea a căpătat noi dimensiuni. Mă trezesc în piaţă salivând după vinete, ardei, ceapă verde, ridichi... Îmi formulez rapid în minte meniul pe câteva zile, cât să-mi potolesc poftele vegetale amestecate cu brânzeturi şi ouă. Şi dau search pe google ori de câte ori fac cunoştinţă cu o legumă pe care o ştiam doar din basme.
Primul an fără carne s-a dus aşa, ca un trosnit din degete. Ca un episod în care abia uiţi ce gust au animalele şi abia înveţi, sau îţi aminteşti, ce gust au crudităţile. Urmează pastele cu vinete şi încă un infinit de reţete despre care o să citesc între două sesiuni de salate rumegate pe-nserat.

Hai ş-om mere

duminică, 18 noiembrie 2012

Am fost sâmbătă la un prim „Schimb de cărţi”. Nu că aş reprezenta vreun model în domeniu, măcar pentru un elev repetent. Ori că mi-ar fi lista de lectură prea scurtă. Ci pentru că apreciez oamenii care ies din vizuine şi primesc cu entuziasm să stea la o şuetă. Dar mai ales pentru că îi apreciez pe cei cu iniţiativă, care încearcă să animeze cumva Galaţiul pe alte laturi decât clubbing şi sport.
Din acelaşi motiv am participat şi la vreo două întâlniri ale bloggerilor gălăţeni. Şi la festivaluri, şi la expoziţii, şi la târguri, şi la spectacole, şi la vernisaje, şi la lansări de carte. Şi la prima întrunire a Green Peace Galaţi. Iar lista poate continua pe o a doua coloană, cu întâmplări la care mi-aş fi dorit dar nu am reuşit să ajung.
Am auzit adesea exclamaţii de genul „Nu se întâmplă nimic în oraş!”. Din partea unor persoane care dau senzaţia că Galaţiul locuieşte în ei, şi nu invers. Că au nevoie de o invitaţie nominală, măgulitoare, ca să ia parte la un eveniment anume. Şi, ce să mai zic, dacă nu e bere şi nu e mici atunci nimic nu e!
Pe de altă parte văd instituţii care trimit comunicate de presă cu două zile înainte de eveniment. Expoziţii despre care eşti anunţat alaltăieri pentru că - cică - dacă ar fi trimise mai devreme ar fi date uitării. Site-uri ale muzeelor şi teatrelor actualizate cu trei zile înainte de evenimentele programate.    
S-a întâmplat odată să iau parte la un concert al lui Vintilă în 10-15 oameni. Pentru că nu a fost promovat, pentru că nu s-a ştiut, pur şi simplu. S-a întâmplat, altă dată, să asist la vernisajul unei expoziţii de fotografie extrem de promovate. La care nu a venit decât presa. Pentru că celorlalţi nu le pasă de aşa ceva.
Între cele două extreme e un spaţiu imens. Se petrec lucruri. Îndrăznesc să spun că multe. Sunt afişe, sau nu sunt. Sunt event-uri pe facebook sau nu. Sunt articole în ziare, sunt site-uri despre Galaţi. Sunt impulsuri de moment „mă duc şi eu” pe care ar trebuie să le urmezi până la capăt. Căci, până la urmă, s-ar putea să te întorci acasă cu o bucurie în plus. Simplă, ieftină, delicioasă. Cu un prieten în plus. Cu o carte, cu un atograf, cu o amintire frumoasă, cu un nume de blog, cu o fotografie, cu un gând pe care atlfel nu ţi l-ai fi îngăduit.

La mulţi ani!

joi, 15 noiembrie 2012
Când îmi voi lua din nou stilou şi cerneală îţi voi compune o scrisoare lungă şi parfumată. De ¾ dragoste şi ¼ voie bună. Sau invers. Nu ştiu încă. Ştiu doar că o voi scrie cu pofta şi cu răbdarea pe care ştiu că le ai când mă citeşti.
Îţi voi înşira la întâmplare amintiri despre gogoşi, timişorene, şeptică, acadele, concerte şi iarăşi timişorene. Le voi povesti aşa într-un amalgam de parcă s-ar fi petrecut toate odată. Căci deja mi se încâlceşte în memorie şirul anilor, anotimpurilor, drumurilor...
Am să desenez un chenar de fereastră de messenger, bine-nţeles cu share foto în dreapta, şi îţi voi trece acolo numele cu semn de două puncte după şi o cafea fierbinte şi aromată ~o) Iar tu vei înţelege că aştept răspuns şi mă vei întreba în schimb: când vii la mine?
Voi vărsa restul de călimara în ghiveciul unei plante din balcon. Veghind-o zile la rând plână va înflori în petale cu ramificaţii albastre. Şi ţi-o voi aduce în dar să îi smulgi petalele una câte una: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte...   


La mulţi ani, Elennuka mea!

Trash-boom-bang

miercuri, 7 noiembrie 2012

M-a frământat totdeauna grija pentru natură. Nu atât cât să mă înscriu într-o organizaţie eco. (Deşi am făcut-o şi pe asta până la urmă.) Ci doar atât cât să stau cu ochii în patru la ieşirile în aer liber şi să-i trag de mânecă pe cei care au probleme cu detectarea coşurilor de gunoi. Mi s-a răspuns adesea, la mişto, cum că ar fi biodegradabile. Cojile de seminţe, cotoarele de măr, cojile de pepene. Deci le-am recomandat la rândul meu, cu căldură, să le depoziteze acasă, în ghivece.
Am înţeles, într-un final, că cei mai mulţi oameni nu reuşesc să împletească educaţia cu ecologia şi estetica. Că ei au fost învăţaţi să nu facă mizerie în casă şi pe stradă. Iar dacă sunt pe plajă!? Ei, acolo revin la starea lor naturală de tembeli. Nu le mai sună în carcasă nicio voce autoritată care să dicteze curăţenia. Nu mai au în coastă nicio doamnă care să le scadă nota la purtare.
Mă trezesc adesea tremurând de furie în faţa unor scene cu bipezi lepădându-şi gunoaiele aiurea. Dar prefer să ţin în frâu taurul din mine, convinsă fiind că asemenea indivizi nu merită. Cântăresc din priviri mizeriile care nu mai contenesc să se adune pe marginea drumurilor, urmăresc ambalaje purtate de vânt şi mă întreb când oare vom reuşi să înţelegem curăţenia dincolo de propria ogradă.
A trecut mai bine un an de când pubelele pentru deşeuri reciclabile zac pe trotuare şi în parcări, la îndemâna oricui. De când sunt vandalizate sistematic pe timp de noapte şi golite prea rar pe timp de zi. Am văzut odată frumos aşezat lângă ele un vas de toaletă şi m-am trezit glumind că fostul proprietar nu ştie să facă diferenţa între sticlă şi ceramică. Nu, nu ştie! Şi mai sunt o groază ca el, care nu reciclează pentru că nu au cum, pentru că nu au idee să citească semnele de pe ambajale ori nu se gândesc vreo secundă la viaţa de apoi. A plasticelor, hârtiilor şi metalelor.
Luna trecută m-am gândit să cântăresc toate deşeurile reciclabile adunate. În total aproape două kilograme de plastic şi 600 de grame de hârtie/carton. La două persoane. Şi am început nişte calcule imaginare despre câte deşeuri s-ar putea recicla într-un Galaţi ceva mai civilizat. Ştiu, se vor trezi voci care să comenteze că toate cele trei pubele în care selectăm gunoaiele sunt golite în aceeaşi maşină. Şi mă voi întreba în sinea mea de ce nu au mai făcut a patra pubelă, roşie, pentru cârcotaşi, nesimţiţi şi alţi asemenea. Că datorită lor suntem pe drumul cel mai bun...
În mintea mea se învârt întruna idei despre apă risipită, materiale refolosibile şi hârtie reciclată. Caut de două luni o destinaţie pentru cei cinci litri de ulei folosit pe care chiar nu vreau să-i arunc la întâmplare. Mă zbat să-i conving pe oamenii de lângă mine că nu există indiferenţă faţă de planeta pe care trăim. Ori eşti cu, ori împotriva ei.  

recomand Home

Întâlnire cu Brumar

duminică, 4 noiembrie 2012

Când vezi întâia oară o pădure ruginie şi simţi cum inima îţi bate a dragoste eternă. Şi te pierzi între culori pe care nu ţi le-ai fi imaginat vreodată între patru pereţi. Unde fast-food înseamnă trei nuci desfăcute cu vârful briceagului sau un pumn de măceşe abia culese. Iar muzica e clipocit de ape limpezi şi frunze foşnind şi ciripit de păsări gătite de iarnă. Când galbenul pomilor ţin locul razelor de soare în zile de toamnă acoperite de ceaţă groasă. Şi florile au petale multe şi mărunte cu număr totdeauna impar.