Povestea agrafei mele preferate

luni, 29 iunie 2009



Sunt multe lucruri pe care le păstrez în sertare şi cutii: facturi, chitanţe şi contracte - mărturii ale statutului meu de bun cetăţean, agende pline de notări care ar putea să-mi folosească peste timp, fluturaşi de salariu şi extrase de cont care îmi întăresc convingerea că timpul (nu!) înseamnă bani… Şi printre toate astea sunt răsfirate lucruri care mă motivează să nu le dau foc hârţoagelor enumerate mai sus. Sunt mesaje scrise pe-un colţ de foaie de prieteni care au fost în lipsa mea pe-acasă, sunt carneţele pline de desene mâzgălite în timpul orelor în liceu şi caiete de amintiri încă mai vechi. Răsfoindu-le pe toate am găsit un plic gol a cărui ştampilă mi-a înseninat ziua mai ceva decât soarele unui început de uichend.
Acum vreo doi ani - cred - am întâlnit un foarte bun prieten care avea o agrafă prinsă la buzunar şi datorită statutului amical mai sus menţionat mi-am permis să-i cer acel accesoriu care mă fascinase. Da, era chiar o agrafă de birou ceva mai mare, de genul Asistent Office-ului din Word care face giumbuşlucuri. Doar că a mea nu era dresată pentru aşa ceva, dar s-a potrivit de minune la reverul hainei. Dar apoi, nu ştiu cum, am pierdut-o şi am fost tare necăjită. Am deschis messengerul şi-am început să mă plâng cui altcuiva decât unei foarte bune prietene care poate în sinea ei s-a gândit o clipă că trebuie să-mi lipsească o doagă dacă sufăr după o agrafă pe care aş putea-o găsi la oriunde. Însă a înţeles cât de dragă îmi era şi cât valora pentru mine.
Într-o zi eram la lucru şi femeia de serviciu a intrat strigând zgomotos că am primit o scrisoare. Mi-a dat un plic despre care am înţeles din prima clipă ce conţine aşa că nu l-am desfăcut ci doar l-am ridicat în dreptul ferestrei admirând forma unei agrafe care se contura prin hârtia albă. Am citit pe ambele feţe adresele scrise de Elennuka mea cu alte litere decât ne-am obişnuit aici, pe calculator, i-am mulţumit pentru surpriza grozavă pe care a reuşit să mi-o facă şi-am fost bucuroasă ziua întreagă pentru noua agrafă care devenise astfel de două ori mai valoroasă.
Mulţumesc încă o dată! Nu suntem singure pe lume :*


Tandreţuri pentru femei cu cei patru corifei - Balada blondelor iubiri(live T.N.B.)
Vezi mai multe video din Muzica


despre Omul Frumos

luni, 15 iunie 2009


Deşi mi-am propus să postez aici doar scrieri ale mele fac astăzi o fericită excepţie:

"A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară!
Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.
De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient.
Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu; bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu. Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematică. Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul său cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi; avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul. Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?” Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu ştii de Don Quijote? Nu ştii de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci?”, mi-a răspuns naşul. „Cum ai să ştii ce e iubirea?”
Peste câteva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-i speriat şi evident că n-am înţeles nimic; de de-atunci a reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.
Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:
- Ce-ai învăţat astăzi?
- Despre un poet stupid.
- Cu, îl cheamă?, m-a întrebat.
- Lucian Blaga, am răspuns.
- Şi de ce e stupid, mă? m-a întrebat din nou naşul meu.
- Păi, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu ştiu ce caut./ Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”
Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Şi tu zici că omul acesta este stupid? Păi, hai să vedem ce caută!
Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni terminam de citi Trilogia valorilor şi Trilogia culturii.
Ţin minte şi acu, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale. Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atunci ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.
Dar să ne întoarcem la începutul poveştii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschise într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac?, l-am întrebat disperat.
- Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!
Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.
- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă.
- Da, ce e?…
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!
- Câţi ani are bunicul?
- 76, zic, şi telefonul s-a închis.
Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării.
Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câţi ani are bunicul tău, mă?
- 18 ani, am răspuns.
Şi de data asta am închis eu telefonul.
Acum, paşii meu către casă, prin ploaie, erau rugăciuni.
Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.
(…)
Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii.
Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:
- Dar ce vi s-a întâmplat?
Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:
- M-a părăsit iubita.
Şi eu asistam la schimbul acesta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.
- Doişpe cu cinci, spune doctorului (era tensiunea bună a naşului meu).
- Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.
Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană."

Citesc...

sâmbătă, 13 iunie 2009


... "Dincolo de bine, dincoace de rău" de Alice Năstase şi Aurora Liiceanu.


Fetele astea - îmi permit să le zic aşa câtă vreme am în mână cărţile lor, parcă sufletele lor - vorbesc despre iubire şi întreg universul ei. Sentimente şi trăiri încercate de fiecare dintre noi, pe care ni le asumăm cu mândrie sau le înăbuşim ruşinate de noi înşine. Şi totuşi... parcă mă simt mai cu picioarele pe pământ când citesc mărturiile şi dovezile aşternute pe hârtie de cele două care probabil că s-au simţit şi ele cândva stânjenite în propria piele...

În altă ordine de idei, am întâlnit pe la mijlocul cărţii acest citat care mi-a rămas în suflet. Alte comentarii sunt de prisos:


"Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi «Bună seara»
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe o uşă tăcând."

(Octavian Paler - Singurătate)

Speranţa

vineri, 5 iunie 2009


*
Mi-am pierdut speranţa în somn… Altfel nu ştiu să-mi explic faptul că am adormit gândindu-mă că voi reuşi să trec peste toate şi m-am trezit deznădăjduită, vrând să m-ascund într-un colţ de lume până unde necazurile să nu răzbată. Oricum, atunci când îţi pierzi speranţa nu mai stai să te întrebi unde şi cum. Nici nu-ţi dai seama prea bine ce-ai rătăcit... un vis, o iluzie, un prieten sau chiar pe tine însuţi. Simţi doar un gol chinuitor, care-ţi taie răsuflarea şi pe care-ai vrea să-l umpli cu ceva… cu lacrimi, muzică sau vin, cu o îmbrăţişare, cuvintele dintr-o carte sau mersul unei plimbări, cu orice senzaţie îndeajuns de puternică să umple vidul care ţi-a pustiit existenţa. Am regăsit speranţe în tot felul de lucruri care au ştiut să se descopere sub ochii mei exact în clipele când aveam nevoie ca sclipirea unei minuni să-mi dea curajul să merg mai departe.

* minunea asta e de acum doi ani, cred că fotografia mea preferată

Tei, te i...

luni, 1 iunie 2009


Este lângă Palatul Justiţiei un tei tare frumos! Are o coroană parcă perfect rotundă iar ramurile îi sunt atât de joase încât îmi vine să-mi îmbăt gândurile cu parfumul lui. Mai este un altul în părculeţul de la Consiliul Judeţean, prieten cu salcia, platanul şi iasomia. M-am aşezat pe o bancă şi am citit vreme de câteva ore. Se juca soarele cu mine, tot apărea şi dispărea după un nor. M-a speriat cu doi picuri mici, o glumă veche de-a lui. În drum spre casă m-am oprit lângă un gard împodobit cu Mâna Maicii Domnului. Am sărutat-o. Am mirosit-o. Are cel mai frumos parfum din lume (până la toamnă, când apar gutuile)!

Când trec pe la Potcoava mă uit mereu la maci şi-apoi la poarta ta… sau invers. Depinde de unde vin sau încotro merg. Nu degeaba au răsărit ei tocmai acolo! Am luat seminţe şi le-am pus la mine în balcon anul trecut. Au răsărit, dar macii de la bloc aproape că nici nu seamănă cu cei de pe câmp, aşa că nu voi mai încerca să aduc acasă lucrurile care ar trebui să mă facă să ies din casă.

Aseară, la role… nu ştiu să descriu în cuvinte miresmele de pe Faleză. Pot spune doar că mă simţeam mai uşoară şi mai vie ca oricând, că îmi simţeam respiraţia veselă, zburdalnică… şi încercam să ţin pasul cu ea.

A fost Mai - Florar. În calendar s-a terminat, dar în grădini şi parcuri nu. Aş merge iar la o plimbare căci mai am multe de învăţat…